Judecatorul hotaraste potrivit propriei sale convingeri, sau potrivit legii?

0
227

S-a incetatenit o idee, potrivit careia, judecatorul hotareste intr-o cauza, potrivit convingerii sale, fapt care creeaza impresia ca luarea unei hotarari judecatoresti, reprezinta o operatiune mistica, ce se petrece in forul interior (psihicul) magistratului, si prin urmare, nu poate fi cunsocuta din afara.

De fapt, aceasta idee nu este departe de adevar, pentru ca orice decizie parcurge etapa “interna” ce se producea in mintea fiecarui om, si care in mod evident se bazeaza pe o convingere a celui ce emite hotararea.

Insa, in cazul unui magistrate-judecator lucrurile sunt (trebuie sa fie) diferite, deoarece, gandire si convingere  acestuia trebuie sa fie formata, potrivit unui “tipar” anume  potrivit legi, mai exact dupa regulile impuse de aceasta.

Legea, impune ca orice hotarare adoptata de catre judecator, in special in ce priveste situatia de fapt, sa fie bazata pe probe, si in aceasta idee, putem considera ca noțiunea de „proprie convingere” nu are sensul de opinie subiectivă, ci acela al certitudinii dobândite de judecător în urma examinării tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, în mod obiectiv și călăuzindu-se de lege.

Bunaoara, daca ne gandim la standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă” consacrat în jurisprudența Curții Europene, care presupune că, pentru a putea fi pronunțată o soluție de condamnare, acuzația trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei într-o manieră aptă să înlăture dubiul.

De departe insa, cea mai clara lamurire a acestei chestiuni, o aduce Inalta Curte, care intelege  convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor.

Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.

Insa dilema, daca judecatorul hotareste potrivit convingerii sale, sau legii, nu este noua, si aici este de amintit faptul ca in Adunarea Constituanta, in cadrul dezbaterilor pe articole a proiectului de Constitutie si a Raportului Comisiei de redactare (publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a, nr. 35 din 13 noiembrie 1991 si, respectiv, nr. 36 din 14 noiembrie 1991) a fost discutata propunerea de amendament referitoare la completarea tezei finale a alin. (2) al art. 123 din Constitutie cu sintagma „[…] si intimei lor convingeri”. Dupa dezbateri, Adunarea Constituanta a respins cu majoritate de voturi acest amendament, exprimandu-si in acest fel, in mod expres, vointa ca judecatorii sa se supuna „numai legii”, iar nu si „intimei lor convingeri”.
Tocmai de aceea, Curtea Constitutionala a considerat ca un text de lege ce ar prevede ca “Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor […]”, contravin dispozitiilor, mai exact, Articolului 23 alin. (2) din Constitutie, dispozitii potrivit carora „Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”.

Practic, cum in mod corect s-a spus[i], magistrații sunt obligați să dea prioritate legii atunci când soluționează cazuri, chiar dacă convingerea lor cu privire la soluția pe care trebuie să o adopte ar fi alta. Acesta este o regulă care derivă din principiul supremației legii (rule of law, statul de drept) și ea constă în aceea că judecătorul și procurorul nu își pot exprima prin actele îndeplinite voința proprie (care prin natura ei tinde spre preferințe), ci numai voința generală (care prin natura ei tinde spre egalitate). Poporul, singurul suveran, le transmite acestora doar puterea de a acționa, nu și voința după care acționează. Iar voința generală este echivalentă cu legea.

 

Artin Sarchizian


[i] Jud. Cristi Danilet,Demitizarea Justitiei, ep. 4, publicat online www.contributors.ro

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here