Alienarea parentala.

0
224

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, abuzul asupra copilului sau maltratarea Iui este reprezentat de ”toateformele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, comercială sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuale sau potențiale aduse sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, în contextul unei relații de răspundere, încredere sau putere.”

Conform Legii nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, prin abuz asupra copilului se intelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o relatie de raspundere, incredere sau de autoritate fata de acesta, prin care sunt periclitate dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului, si se clasifica drept abuz fizic, emotional, psihologic, sexual si economic.

În Monitorul Oficial cu numărul 144 din 25 februarie 2016 a fost publicată Dispoziția Colegiului Psihologilor din România nr.2/2016 pentru recunoașterea fenomenului alienării parentale/ părintești și prevederilor Protocolului privind recunoașterea alienării parentale. Potrivit protocolului, alienarea parentală reprezintă o formă de abuz emoțional deosebit asupra copilului. Practica de alienare parentală Încalcă dreptul fundamental al copilului ori adolescentului de a avea o viață de familie sănătoasă, deteriorează relațiile afective cu părintele sau cu alți membri ai familiei și constituie o forma de abuz emoțional grav asupra copilului ori adolescentului, prin Încălcarea drepturilor aferente exercitării autorității părintești sau a celor privitoare la tutelă sau custodie.

Urrnătoarele acțiuni pot fi incluse în practica de alienare parentală, care poate fi realizată atât direct de către alienator, cat si prin intermediul unor terțe părți:

1.         efectuarea unor campanii de denigrare a modului în care părintele țintă își exercită drepturile și obligațiile părintești;

2.         împiedicarea în orice mod și cu orice pretext a exercitării autorității părintești, precum si menținerii, construirii si dezvoltării relației de atașament reciproc intre părinte si copil;

3.         obstrucționarea contactului dintre copil ori adolescent și părintele alienat (părintele țintă);

4.         împiedicarea dreptului legal de exercitare a dreptului la familie și Ia relații de familie;

5.         restricționarea deliberată a accesului părintelui alienat (părintelui țintă) în timp util la informații personale relevante cu privire la copil ori adolescent, inclusiv la informațiile legate de activitatea școlara Si extrașcolara, deplasarea copilului in alte localități, situația medicală sau de modificare a adresei de reședință/domiciliu;

6.         depunerea unor plângeri in scop de șicană Împotriva unui părinte, împotriva membrilor farniliei acestuia sau împotriva bunicilor sau altor persoane din anturajul părintelui alienat, pentru a îngreuna, împiedica sau periclita prezența lor în viața copilului sau adolescentului;

7.         schimbarea mră justificare a reședinței copilului într-un Ioc îndepărtat, cu scopul de a face dificil copilului ori adolescentului interacțiunea cu celălalt părinte, cu familia acestuia sau cu bunicii.

8.         schimbarea unității de învățământ sau a medicului de familie a copilului mră acordul părintelui țintă în condițiile în care acest părinte este disponibil.

Sindromul de alienare parentala desemneaza o formă de abuz psihologic, în care copilul provenit dintr-o familie în care părinții se află într-un divorț conflictual prezintă un grup de simptome specifice. Din literatura de specialitate, normalitatea în cazul unui copil ai cărui părinți divorțează este aceea de a îi iubi În continuare pe ambii și a dori să fie alături de ei, În ciuda trecerii anilor (după cum au arătat și studiile despre divorțuri).

Sindromul de alienare parentală este o formă de abuz emoțional deoarece: copilul este reponsabilizat prematur, i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea celuilalt părinte, să aducă acestuia false acuzații de abuz; supraprotecția copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu părintele este periculos. Creează anxietate copilului și accentuează dependența acestuia de părintele alienator.

Sindromul de alienare parentală este o tulburare a copilului care, în contextul divorțului dintre părinți, devine excesiv de preocupat de criticarea unuia din părinți, denigrările fiind exagerate sau nejustificate. Trebuie ficută distincția între sindromul de alienare parentală și sindromul de părinte alienat, în care există un deficit de funcționare al părintelui, care nu atinge nivelul de abuz.

În condițiile acestei tulburări, copilul prezintă următoarele simptome:

1.   Apare aliat cu părintele alienator, într-o campanie de deniyare împotriva celuilalt părinte, copilul având o contribuție ce poate fi considerată ca activă.

2.   Motivele prezentate (raționalizările despre părintele țintă) sunt adesea nesusținute, puerile sau chiar absurde.

3.   SentimenteIe copilului față de părintele țintă sunt dominate de animozitate, lipsind ambivalența afectivă normal întâlnită în cazul copiilor din familii în divorț.

4.   Copilul susține că decizia de a îl rejecta pe respectivul părinte îi aparține; acest comportament mai este numit ”fenomenul de gânditor independent”.

5.   Copilul îl susține în mod reflexiv pe părintele cu care este aliat.

6.   Copilul exprimă indiferență față de sentimentele părintelui rejectat.

7.   Sunt prezente scenarii împrumutate de Ia adulți, afirmațiile copilului reflectă tematică și/sau termeni utilizați de părintele alienator.

8.     Animozitatea este extinsă și asupra familiei părintelui alienat.

Alienarea poate fi conștientimu sau nu de către părintele alienator, putând fi, de asemeni, sistematică sau subtilă. Contribuția activă a copilului la campania de denigrare poate duce la crearea și menținerea unei bucle de feed-back mutual între copil și părintele alienator. Părintele alienator (sau/și persoane din familia acestuia), transmite un set de convingeri negative despre părintele țintă. Experiențele pozitive și afectuoase din trecut cu părintele țintă sunt înlocuite cu o nouă ”realitate”, cu scenariul negativ împărtășit cu părintele alienator, prin care copilul își justifică rejecția față de părintele alienat.

Existența acestei situații de alienare trebuie evaluată și comunicată sistemului juridic, întrucât poate avea efecte demstruoase pe termen lung.

În funcție de gravitatea simptomatologiei, sindromul de alienare parentală poate fi ușor, mediu și sever.

În cazurile în care intensitatea este ușoară, vizitarea de către părintele țintă nu este serios afectată, iar copilul face tranziția între cei doi părinți fără mare dificultate. Copilul are o relație bună cu părintele alienator, participând la campania de denigrare pentru a-și menține legătura emoțională cu acest părinte.

În cazurile de alienare parentală moderată, există un grad semnificativ de “programare ” a copilului, cu dificultăți în ceea ce privește efectuarea programului de vizitare. Copilul poate prezenta adesea dificultăți în a face tranziția între casele părinților. Relația cu părintele alienator este încă sănătoasă, într-o măsură rezonabilă, în ciuda convingerii împărtășite că celălalt părinte este demn de dispre% blamabil, etc. În acest caz, este nevoie de intervenții legale mai ferme, și un terapeut specializat în alienare parentală este desemnat, în vederea monitorizării vizitelor, punând la dispoziție biroul său în vederea desmșurării vizitelor.Acest terapeut va prezenta instanței rapoarte privind reușita sau eșecul implementării programului de vizitare. Pot fi necesare avertismente cu sancțiuni Ia adresa părintelui alienator, pentru a obține complianța acestuia. Eșuarea acestor măsuri în condițiile unui sindrom moderat, poate pune copilul în primejdia de a dezvolta sindrom de alienare sever.

Copilul cu sindrom de alienare parentală sever este fanatic în ura față de părintele țintă. Copilul poate refuza vizitele, poate face acuzații false de abuz (fizic, emoțional, sexual), poate amenința cu fuga, și poate comite suicid sau homicid dacă este forțat să își vadă părintele. În aceste cazuri, între copil și părintele alienator este o legătură patologică, adesea bazată pe fantasme paranoide legate de tată, uneori până Ia punctul defolie a deux

În cazurile severe de alienare parentală, abuzul psihologic asupra copilului determină simptomatologie de tipul sindromului de stres posttraumatic.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here